start over

Big Spring Salsa Party in Club Kharma, sâmbătă, 6 martie 2010.

Dress code culori vii: verde, roz, galben, culori pastelate și/sau accesorii (mărțișoare).

Întrebarea este: ce apare în peisajul urban imediat ce dă soarele și dispare zăpada? Cei care ați zis “ghioceii”, am să vă rog să ieșiți afară și să vă gândiți de două ori la ce-ați zis. Este vorba despre biciclete.

Azi am scos-o și pe-a mea, am șters-o de praf, i-am umflat roata și am încălecat-o pe-o șa pân’ la muncă. Sper să nu aibă pană roata ce-am umflat-o dimineață. Că asta-nseamnă că o să am de umflat și diseară înainte de a plecat spre casă.

Și, apropo de biciclete în Cluj, mâine, sâmbătă 27 februarie, este primul marș al bicicliștilor pe anul acesta.

Că tot vorbeam despre traduceri proaste. Iată una Made in China:

Săptămâna viitoare, luni 8 februarie 2010 de la 20.30, va începe un nou curs de salsa la Salsa Brillante, Cei interesați pot veni la studioul de dans aflat în Piața Unirii, deasupra clubului Fashion. Luați parte la curs și dacă vă place, vă înscrieți la sfârșit.

De asemenea, sâmbătă, 6 februarie, de la ora 22:00, în Club Kharma (Piața Lucian Blaga) va avea loc petrecerea salsa de final de curs. Toată lumea este invitată!

A trecut ceva timp de la acest mare eveniment, dar fiind foarte ocupat și în deplasare săptămâna trecută, n-am apucat să scriu multe despre el.

A fost cel mai mare festival de salsa de până acum din România. Nu știam că există bareme aici, dar cică fiindcă s-a depășit numărul de 1000 de participanți (au fost 1010; număr rotund din punctul de vedere al unei persoane ce lucrează în IT), de anul viitor se va numi “Congresul Național de Salsa”.

Au fost necesare mai mult de 3 hoteluri pentru a-i caza pe toți cei care au venit la festival. De asemenea, ringul de dans, deși foarte mare, a fost neîncăpător pentru mulțimea de oameni.

Că vorbim de recorduri, am prins și unul din cele mai reci nopți ever din România, chiar acolo în Brașov. La 4-5 dimineața, ieșit din club, transpirat și doar cu o geacă pe mine (nu tu mănuși, nu tu căciulă), m-am prezentat la mecdonalds 24×7 în timp ce afară erau undeva între -30 și -24 de grade (unele grade mai intrau și ele din când în când la căldură). L-am întrebat pe tipu’ ăla care prăjea cartofii dacă mereu e la ei așa de frig. A zis că nu și că ei de obicei îs mai îmbrăcați. Mi-a tăiat cheful de conversație.

În seara de sâmbătă, formația brillantă și-a prezentat coregrafia și a ieșit super:

Pentru a nu-știu-câta-oară oamenii observă că formația Salsa Brillante are costume foarte faine!

Am fost și mult mai mulți ca la alte festivaluri, de la Salsa Brillante. Cu siguranță numărul o să crească și, în curând, o să închiriem garnituri de tren ca să ne deplasăm în țară să ne dansăm.

Organizarea chiar a fost bună, workshop-urile interesante (mai ales cel numit “Salsa Stand-Up Comedy”), iar muzica de party nu te lăsa să stai jos. Singurul care nu a fost de-acord era un gagiu care, cu căștile pe urechi, făcea figuri de popping cu fața la un perete. Cred că pentru prima dată am văzut un om care chiar trăia într-o bulă.

Din păcate, la capitolul hoteluri, noi l-am nimerit pe cel mai nașpa, cred. Capitol e un hotel comunist cu angajați care se comportă și ei comunist: aspect învechit, hârtie igienică roz cu un singur strat, televizoare cu telecomenzi nefuncționale, angajați care se năpustesc să intre pe ușă să facă room-service când camera e încă ocupată, etc… E bine că a fost cald și patul a fost confortabil, totuși.

La micul dejun am primit doar 3 cremvuști, un ou, o cană de ceai și o chiflă cu unt și gem, în prima dimineață. În a doua am primit ceva brânză și șuncă și o cană de ceai și o chiflă cu unt și gem (deși am plătit și-am stat 3 nopți la hotel, n-am primit decât două mici dejunuri). Dacă cereai cafea, ți se zicea că trebuie s-o plătești separat. Dacă te riscai zicând: “ok, aduceți-mi cafea că o plătesc”, nu ți-o aducea oricum. Super hotel!

Ultima petrecere, cea de duminică seara, s-a ținut în altă locație decât cea în care s-a desfășurat restul festivalului (Hotel Aro Palace). Cred că se numea Studio 80 clubul. Oricum… deși am dormit destul de bine pe perioada acestui festival, cred că niciodată nu m-am simțit mai dezorientat și cu capul mai greu decât în seara aceea de duminică. Era un fel de mahmureală (ca și mahmureala, includea dureri nebănuite, febră musculară și starea aia de dezorientare).

Ca de obicei, o să închei prin a mulțumi:

- organizatorilor: Salsa Picante; a fost fain, a ieșit super!

- celor care au susținut show-uri: multe din ele mi-au plăcut. Cel de la Salsa Factory mi s-a părut chiar desprins din So You Think You Can Dance. Foarte tare!

- lui Tudor și Adei că ne-au zis: “Hai și voi!”

- lu’ nenea cu amenda din parcare că n-a ieșit dis de dimineață să ne dea amendă, că era frig

- lu’ tipu’ de la mecdonalds că am stat în frig 10 min după mâncare, când el a zis că o să dureze doar 4 minute

- frigului că, deși a făcut ca o doză de redbul să se spargă în mașină, a înghețat lichidul și atunci nu s-a făcut mizerie

- lui Marius “look at my horse”, că ne-a plimbat cu mașina

Mno punct!

Mno, salut boieri dvs!

Am avut ocazia să petrec două zile în Marea Britanie. Să vă pove cum o fo’.

În primul rând, aeroportul din Luton a fost primul pe care-am pășit și nu am văzut inscripții bilingve. Totul era scris în engleză și… atât (cu mici excepții unde erau ceva afișe în germană, spaniola sau franceză). “Quite embarrassing if you think about it”, după cum recunoștea un tip cu care am băut o bere în pub.

Din cauză că am petrecut mult timp la verificarea pașapoartelor, m-am grăbit să mă sui în shuttle-bus-ul spre gară. Așa că atunci când m-am trezit brusc mergând cu viteză mare pe partea stângă a șoselei, m-am panicat. Deci, hai să-ncep cu asta:

Reguli de circulație

Pe shuttle bus m-am speriat puțin. Apoi când am mers cu alții cu mașina și am fost pasager în scaunul din stânga-față, îmi pierdeam orientarea în intersecții. Nu știam cui trebuie să-i dai prioritate. Așa că am cerut lămuriri. Treburile stau cam așa:

- nu există prioritate de dreapta sau de stânga

- dacă există vreo intersecție nesemnalizată (fără semafor și indicatoare), “which should never happen”, atunci cel de pe drumul mai mic (“minor road”) da prioritate celui de pe drumul mare (“major road”). Dacă drumurile sunt la fel ca dimensiune (mi s-a zis iar “that should never happen”), atunci drumul minor are în capăt două dungi punctate albe care indică faptul că trebuie acordată prioritate

- o dungă galbenă pe marginea drumului indică faptul că este permisă doar oprirea pe o perioadă scurtă:

- două dungi galbene înseamnă oprirea și staționare interzisă cu excepția cazului în care vrei sa oprești pentru a descărca ceva din mașină:

- două dungi roșii indică oprire și staționare interzisă cu desăvârșire

- benzile roșii sunt pentru autobuze, taxiuri și biciclete atunci când nu există pistă specială pentru ele:

- linia alba în zig-zag indică apropierea unei intersecții sau a unei treceri de pietoni. Din astea am văzut și pe la noi:

- viteza limită este 30 de mile pe oră. (Evident ei au unități de măsură non-metrice: mile, iarzi, picioare, țoli, etc…) Camere cu radar sunt peste tot. Și nu le poți păcăli ca la noi: încetinești în dreptul lor și accelerezi între ele: dacă la camera A ai viteza 30 de mile pe oră, atunci păstrând acea viteză nu ai cum să ajungi în dreptul camerei B în mai puțin de X minute. Dacă ajungi în dreptul camerei B în mai puțin de X minute, primești amendă pentru depășire de viteză.

- [cred că] pietonii care traversează la colț de stradă au mai mare prioritate ca la noi, în sensul că e chiar musai să oprești și să-i lași să treacă

Mind the… hazard

Din cauză că au stilul american de a da în judecată pentru orice, ei sunt mereu sfătuiți să aibă grijă la ceva. În tren sau metrou ți se zice constant în difuzoare: “mind the gap”, ca nu cumva să calci între vagon și peron. Apoi există inscripții cu desene sugestive, peste tot: “mind the wet floor”, “mind the stairs”, “mind the wet stairs”, “mind the icy stairs”, “mind the revolving door”, “trip hazard”. La restaurant, când mi-a fost servită mâncarea, chelnerița mi-a zis: “mind the hot plate”.

La noi [cred că] există lege care cere celor care au bar, restaurant, bancă, etc, să-și curețe trotuarul din fața “instituției” de zăpadă, dacă ninge. Și la ei a existat o astfel de lege, dar a fost abrogată. Motivul? Simplu! Dacă eu am bar, afară ninge, tu vii și aluneci pe trotuarul din fața barului meu, pățăști! Se numește “natural hazard”. Dacă eu am bar, afară ninge, eu curăț trotuarul, tu vii și aluneci pe trotuarul din fața barului meu, poți să mă dai în judecată. Nu mai e “natural hazard” din cauză că eu am alterat starea “naturală” a trotuarului.

Transportul

Miercuri am călătorit 14 ore. Câteva ore bune au fost pe drum:

- shuttle bus: Luton Airport -> Luton Airport Railway

- tren: Luton Airport Railway -> Londra Saint Pancras (ce nume!)

- pe jos: Londra Saint Pancras -> Londra King’s Cross

Acilea m-am rătăcit. Bancomatele, automatele de bilete, ghișeele de bilete, birourile de informații, direcțiile (Victoria Line, de ex), toate sunt scrise cu albastru. Cum să-ți sară-n ochi care e direcția spre Main Entrance/Exit ???

- cu metroul: Londra King’s Cross -> Londra Paddington; deja am observat ceva nașpa… revin…

- cu trenul: Londra Paddington -> Newbury

- cu  BMW M3: Newbury -> birourile Vodafone (pentru o conferință cu ei, m-am dus în UK)

Newbury este “the Home of Vodafone”. E un orășel mic al cărui locuitori fie lucră pentru gigantul britanic, fie fac naveta în Londra. Birourile Vodafone sunt dea dreptul impresionante. Probabil până o să vizitez birouri Google, nu o să-mi schimb părerea. Fotografiatul era interzis și nu mi-am permis să încalc regula asta pentru că venisem cu treburi oficiale acolo. Iată câteva poze ce le-am găsit pe net:

Am fost fotografiat înainte să intru înauntru. Asta nu mi-a prea plăcut, da’ oricum englezii îs mai paranoici decât noi.

La întoarcere a fost puțin mai complicat:

- iar bmw până la gara din Newbury

- 2 trenuri cu schimbare în Reading (da, gara aia de la Monopoly) până în Paddington

- 2 metrouri până la King’s Cross

- tren până în Cambridge

- taxi până la guest house.

Și, că ziceam de partea nașpa: în nici un metrou nu se indica stația următoare sau stația în care tocmai ai ajuns. Nu erau afișaje în vagon și nici în difuzor nu era alertat. Foarte ciudat mi s-a părut. Practic, trebuie să fii cu ochii pe hartă și să stai lângă geam ca să poți vedea în ce stație ești imediat ce se oprește garnitura.

Nici în Budapesta și nici un Moscova nu mi-a fost așa de greu să mă descurc la metrou…

Alte ciudățenii

Astea nu-s neapărat rele:

- am cerut chitanță de la taximetrist: a luat o carte de vizită de la firma de taxi și a scris pe verso suma și data din acea zi. Atât! Nu tu formular tipizat, detalii despre companie, șofer, ora plecării, ora sosirii, ștampilă, etc…

- au robinete duble la baie (am văzut așa în aeroport, la guest house-ul unde am stat, la toaleta de la servici) și nici ei nu știu de ce:

- au prize ciudate și… întrerupător ca la bec: on/off pe fiecare priză în parte. Asta mi-a plăcut.

- în Stockholm am băut bere brună englezească – foarte bună; în Brno am băut bere blondă cehă – foarte bună; în Cambridge am băut bere brună englezească – îngrozitoare și bere blondă cehă – foarte bună.

- au foarte multe BBC-uri; la ceva radio BBC ce se auzea în taxi era ceva emisiune amuzantă; da’ nu din aia să prindă toată lumea… era umor englezesc. Duma cum că Watson i-o spart contul de Facebook lu’ Holmes nu mi s-o părut deloc amuzantă. Șoferul a râs…

- am mâncat English breakfast – e așa cum scrie în cartea de lb engleză din clasa a IV-a. De asemenea, am tăiat friptura ținând furculița în mâna stângă și cuțitul în dreapta, dar când am mâncat-o am luat furculița cu dreapta. Mi s-a zis că la ei nu se face așa și că numai la americani au mai văzut așa. Le-am zis că la români, fiecare poate decide pentru el în ce mână să-și țină furculița când mănâncă.

Cambridge

Aici am stat cel mai mult. Am făcut poze joi după-masă:

Se numește Corpus Christi Clock. Practic, gândacul ăla (greier, se pare), pășește încet pe roata dințată care se rotește în sensul acelor de ceas (gândacul rămânând astfel pe loc). Pendulul face ce știe el mai bine (se bălăngăne), iar ora exactă (în caz că vă întrebați) este dată de cele două luminițe albastre care se disting cu greu când bate soarele. Dacă vă uitați cu atenție, indică ora 2 fără 4 minute.

Portarul a fost foarte de treabă și mi-a zis că n-are rost să dau o liră ca să intru pentru că în mare parte e închis.

Am vizitat și o biserică: King’s Chapel

Capela are și un muzeu pe care l-am vizitat. Dar ca să scurtam povestea despre “cum și de ce”, ideea este că nenea Henric avea multe femei și Biserica Catolică nu tolera așa ceva. Prin urmare, omu’ a făcut ce orice alt om normal ar face: și-a făcut propria biserică, Biserica Anglicană. Probabil enoriașele l-au iubit și pentru asta…

Și am să închei cu poza asta pe care am făcut la intrarea în biroul Mobispine din Cambridge:

Presupunem că femeia de servici ne-a făcut această surpriză…

Fara numar la ProTV o fost, din câte am înțeles. Dar noi nu am petrecut cu/ca manelistii. Ne-am cocoțat pe sistemul “cine mai e ca noi” la 1200 de metri și ne-am băgat 23 de oameni într-o cabană ca să chefuim. În noaptea de rev era să o arunc[ăm] în aer. Adevărul e că eu am îndesat lemne în centrala termică de o depășit apa din ea temperatura de 70 de grade ajungând la peste 110 (maximul pe care îl suporta era 120).

N-are rost să vă spun io prea multe. bogu‘ a făcut o listă cu chestiile faine și o să completez și eu acolo.

Doar vreo doo poze mai pun:

Ce frumos a fost în vacanță! (Ca la I-IV când scriam compuneri; chiar: compunerile se scriau la ora de Scriere și se citeau la cea ce Citire sau cum era?)