start over

Mno, salut boieri dvs!

Am avut ocazia să petrec două zile în Marea Britanie. Să vă pove cum o fo’.

În primul rând, aeroportul din Luton a fost primul pe care-am pășit și nu am văzut inscripții bilingve. Totul era scris în engleză și… atât (cu mici excepții unde erau ceva afișe în germană, spaniola sau franceză). “Quite embarrassing if you think about it”, după cum recunoștea un tip cu care am băut o bere în pub.

Din cauză că am petrecut mult timp la verificarea pașapoartelor, m-am grăbit să mă sui în shuttle-bus-ul spre gară. Așa că atunci când m-am trezit brusc mergând cu viteză mare pe partea stângă a șoselei, m-am panicat. Deci, hai să-ncep cu asta:

Reguli de circulație

Pe shuttle bus m-am speriat puțin. Apoi când am mers cu alții cu mașina și am fost pasager în scaunul din stânga-față, îmi pierdeam orientarea în intersecții. Nu știam cui trebuie să-i dai prioritate. Așa că am cerut lămuriri. Treburile stau cam așa:

- nu există prioritate de dreapta sau de stânga

- dacă există vreo intersecție nesemnalizată (fără semafor și indicatoare), “which should never happen”, atunci cel de pe drumul mai mic (“minor road”) da prioritate celui de pe drumul mare (“major road”). Dacă drumurile sunt la fel ca dimensiune (mi s-a zis iar “that should never happen”), atunci drumul minor are în capăt două dungi punctate albe care indică faptul că trebuie acordată prioritate

- o dungă galbenă pe marginea drumului indică faptul că este permisă doar oprirea pe o perioadă scurtă:

- două dungi galbene înseamnă oprirea și staționare interzisă cu excepția cazului în care vrei sa oprești pentru a descărca ceva din mașină:

- două dungi roșii indică oprire și staționare interzisă cu desăvârșire

- benzile roșii sunt pentru autobuze, taxiuri și biciclete atunci când nu există pistă specială pentru ele:

- linia alba în zig-zag indică apropierea unei intersecții sau a unei treceri de pietoni. Din astea am văzut și pe la noi:

- viteza limită este 30 de mile pe oră. (Evident ei au unități de măsură non-metrice: mile, iarzi, picioare, țoli, etc…) Camere cu radar sunt peste tot. Și nu le poți păcăli ca la noi: încetinești în dreptul lor și accelerezi între ele: dacă la camera A ai viteza 30 de mile pe oră, atunci păstrând acea viteză nu ai cum să ajungi în dreptul camerei B în mai puțin de X minute. Dacă ajungi în dreptul camerei B în mai puțin de X minute, primești amendă pentru depășire de viteză.

- [cred că] pietonii care traversează la colț de stradă au mai mare prioritate ca la noi, în sensul că e chiar musai să oprești și să-i lași să treacă

Mind the… hazard

Din cauză că au stilul american de a da în judecată pentru orice, ei sunt mereu sfătuiți să aibă grijă la ceva. În tren sau metrou ți se zice constant în difuzoare: “mind the gap”, ca nu cumva să calci între vagon și peron. Apoi există inscripții cu desene sugestive, peste tot: “mind the wet floor”, “mind the stairs”, “mind the wet stairs”, “mind the icy stairs”, “mind the revolving door”, “trip hazard”. La restaurant, când mi-a fost servită mâncarea, chelnerița mi-a zis: “mind the hot plate”.

La noi [cred că] există lege care cere celor care au bar, restaurant, bancă, etc, să-și curețe trotuarul din fața “instituției” de zăpadă, dacă ninge. Și la ei a existat o astfel de lege, dar a fost abrogată. Motivul? Simplu! Dacă eu am bar, afară ninge, tu vii și aluneci pe trotuarul din fața barului meu, pățăști! Se numește “natural hazard”. Dacă eu am bar, afară ninge, eu curăț trotuarul, tu vii și aluneci pe trotuarul din fața barului meu, poți să mă dai în judecată. Nu mai e “natural hazard” din cauză că eu am alterat starea “naturală” a trotuarului.

Transportul

Miercuri am călătorit 14 ore. Câteva ore bune au fost pe drum:

- shuttle bus: Luton Airport -> Luton Airport Railway

- tren: Luton Airport Railway -> Londra Saint Pancras (ce nume!)

- pe jos: Londra Saint Pancras -> Londra King’s Cross

Acilea m-am rătăcit. Bancomatele, automatele de bilete, ghișeele de bilete, birourile de informații, direcțiile (Victoria Line, de ex), toate sunt scrise cu albastru. Cum să-ți sară-n ochi care e direcția spre Main Entrance/Exit ???

- cu metroul: Londra King’s Cross -> Londra Paddington; deja am observat ceva nașpa… revin…

- cu trenul: Londra Paddington -> Newbury

- cu  BMW M3: Newbury -> birourile Vodafone (pentru o conferință cu ei, m-am dus în UK)

Newbury este “the Home of Vodafone”. E un orășel mic al cărui locuitori fie lucră pentru gigantul britanic, fie fac naveta în Londra. Birourile Vodafone sunt dea dreptul impresionante. Probabil până o să vizitez birouri Google, nu o să-mi schimb părerea. Fotografiatul era interzis și nu mi-am permis să încalc regula asta pentru că venisem cu treburi oficiale acolo. Iată câteva poze ce le-am găsit pe net:

Am fost fotografiat înainte să intru înauntru. Asta nu mi-a prea plăcut, da’ oricum englezii îs mai paranoici decât noi.

La întoarcere a fost puțin mai complicat:

- iar bmw până la gara din Newbury

- 2 trenuri cu schimbare în Reading (da, gara aia de la Monopoly) până în Paddington

- 2 metrouri până la King’s Cross

- tren până în Cambridge

- taxi până la guest house.

Și, că ziceam de partea nașpa: în nici un metrou nu se indica stația următoare sau stația în care tocmai ai ajuns. Nu erau afișaje în vagon și nici în difuzor nu era alertat. Foarte ciudat mi s-a părut. Practic, trebuie să fii cu ochii pe hartă și să stai lângă geam ca să poți vedea în ce stație ești imediat ce se oprește garnitura.

Nici în Budapesta și nici un Moscova nu mi-a fost așa de greu să mă descurc la metrou…

Alte ciudățenii

Astea nu-s neapărat rele:

- am cerut chitanță de la taximetrist: a luat o carte de vizită de la firma de taxi și a scris pe verso suma și data din acea zi. Atât! Nu tu formular tipizat, detalii despre companie, șofer, ora plecării, ora sosirii, ștampilă, etc…

- au robinete duble la baie (am văzut așa în aeroport, la guest house-ul unde am stat, la toaleta de la servici) și nici ei nu știu de ce:

- au prize ciudate și… întrerupător ca la bec: on/off pe fiecare priză în parte. Asta mi-a plăcut.

- în Stockholm am băut bere brună englezească – foarte bună; în Brno am băut bere blondă cehă – foarte bună; în Cambridge am băut bere brună englezească – îngrozitoare și bere blondă cehă – foarte bună.

- au foarte multe BBC-uri; la ceva radio BBC ce se auzea în taxi era ceva emisiune amuzantă; da’ nu din aia să prindă toată lumea… era umor englezesc. Duma cum că Watson i-o spart contul de Facebook lu’ Holmes nu mi s-o părut deloc amuzantă. Șoferul a râs…

- am mâncat English breakfast – e așa cum scrie în cartea de lb engleză din clasa a IV-a. De asemenea, am tăiat friptura ținând furculița în mâna stângă și cuțitul în dreapta, dar când am mâncat-o am luat furculița cu dreapta. Mi s-a zis că la ei nu se face așa și că numai la americani au mai văzut așa. Le-am zis că la români, fiecare poate decide pentru el în ce mână să-și țină furculița când mănâncă.

Cambridge

Aici am stat cel mai mult. Am făcut poze joi după-masă:

Se numește Corpus Christi Clock. Practic, gândacul ăla (greier, se pare), pășește încet pe roata dințată care se rotește în sensul acelor de ceas (gândacul rămânând astfel pe loc). Pendulul face ce știe el mai bine (se bălăngăne), iar ora exactă (în caz că vă întrebați) este dată de cele două luminițe albastre care se disting cu greu când bate soarele. Dacă vă uitați cu atenție, indică ora 2 fără 4 minute.

Portarul a fost foarte de treabă și mi-a zis că n-are rost să dau o liră ca să intru pentru că în mare parte e închis.

Am vizitat și o biserică: King’s Chapel

Capela are și un muzeu pe care l-am vizitat. Dar ca să scurtam povestea despre “cum și de ce”, ideea este că nenea Henric avea multe femei și Biserica Catolică nu tolera așa ceva. Prin urmare, omu’ a făcut ce orice alt om normal ar face: și-a făcut propria biserică, Biserica Anglicană. Probabil enoriașele l-au iubit și pentru asta…

Și am să închei cu poza asta pe care am făcut la intrarea în biroul Mobispine din Cambridge:

Erată și completări la experiența din prima zi:

În cursul zilelor următoare am mai aflat informații privitoare la obiectivele vizitate in prima zi, așa că vă invit să mai treceți o dată prin poze, pentru că veți vedea că la multe le-am scris numele corect.

De asemenea, mi-am adus aminte de o experiență interesantă din prima zi. Vă ziceam că oamenii sunt foarte binevoitori. Ei bine, am vrut să-mi cumpăr înghețată. Am zis în engleză ce vreau și am indicat cu degetul că vreau două cupe, la cornet cu două arome diferite. La final, tanti înghețătăreasa mi-a zis în rusă cât face. Am zis “English please!”. A stat… s-a gândit… mi-a mai zis o dată în rusă. Văzând că nu o scoate la capăt a oprit din drum pe o altă tipă (de vreo 20 și ceva de ani) care trecea prin zonă și a rugat-o să-mi zică suma. Nici tipa asta nu știa engleză, dar credea că știe franceză. Mi-a zis în franceză cât face și tot n-am înțeles. Apoi, și-a deschis portofelul și a scos din el suma exactă de care aveam eu nevoie și mi-a arătat bancnotele una câte una. Apoi, am făcut și eu la fel și am plătit, iar la final toată lumea din zonă râdea cu poftă.

Masa de la cantină (cartofi prăjiți cu șnițel de pui în ou și salată de crudități cu ou fiert și un suc) a fost 156 de ruble. Eh… înghețata respectivă (două cupe și o vafă) a fost 120 de ruble! Și nu a fost cine știe ce. Cam orice înghețată de la noi e mai bună…

§

Pentru că am ceva timp, am să vă povestesc cum a fost a doua zi în Moscova. După o zi grea, dar mai scurtă, la servici, am reușit să ies la plimbare. Înainte de plecare am făcut poze cu priveliștea din hotel (de la etajul 14), așa cum vă promisesem în prima zi:

Se observă că începea să se înnoreze.

Am plecat spre VDNKh (“All Russia Exhibition Center”; nu știu cum i se zice în românește). Ce-am văzut acolo a fost foarte impresionant. Să le luăm pe rând:

…sau ceva de genul ăsta. E o transcriere a textului de pe statuie. Deja în a treia zi puteam să citesc aproape orice inscripție.

Aici deja mi se făcuse foame. Și m-am dus la o terasă, să mănânc. Mi-era și poftă că mirosea bine. Eh… mai sus v-am zis că am dat aproximativ 160 de ruble pe o masă bună la cantină și 120 de ruble pe o înghețată. Ei bine, patru bucățele de pui făcut la grătar, cu cartofi copți, salată și un pahar de bere la 0.4 m-a costat… 1500 de ruble !!! Adică 35 de euro !!! (1 euro = 43 ruble). Într-adevăr a fost bun. Berea a fost ca cea de la noi (adică foarte bună, puternică). Dar foarte scump. Am fost într-un mall și un tricou Lacoste costa cam 5000 de ruble (peste 100 de euro). Un sacou casual, de purtat cu blugi, la reducere, la Tom Hilfinger, era cam 5600 de ruble.

M-am suit în metru și am plecat în partea opusă a Moscovei. După un drum foarte lung am ajuns în stația Vorobevy Gory care se află deasupra Moscovei:

Nu am putut sta mult aici. Se înnopta și mai aveam mult de mers. Am mai mers o stație până la Universitet. Când am ieșit din subteran, se înnoptase și începuse să plouă.

Am făcut mai multe poze din fața clădirii, ca cea de sus. Dar împrejurimile sunt impresionante, deci vă rog să căutați pe net poze cu “Moscow State University”. Eram deja ud până la piele și eram la o distanță considerabilă de hotel, așa că nu m-am mai apropiat.

Tre’ să mai menționez că, tinerii cel puțîn, merg cu berea în mână pe stradă, mai tot timpul. Și în parc, pe bancă, stau cu berea în mână. Și fetele fac asta și nu mi s-a părut deloc sexy să văd tipe faine cu PET-ul de 0.5 de bere în mână.

§

În a treia zi nu am mai făcut poze, că eram cu troller-ul după mine și a trebuit să termin multe la birou și să fug la aeroport. A fost foarte fain. Când am plecat de la birou a trebuit să schimb trei linii de metrou ca să ajung la trenul care urma să mă ducă la aeroport. Când mi-am luat biletul de tren m-a avertizat tanti bilețara să fug repede că trenul pleacă în 7 minute.

Cam ca și în Suedia, transportul în comun parte destul de punctual.

La aeroport, paranoia striked again! Bagajele de cală mi-au fost scanate de două ori. Apoi la pașaport iar s-au uitat îndelung. Apoi a trebuit să mă descalț și să rămân doar în șosete, pantaloni și tricou și să trec prin scanner de metale și apoi prin scanner al temperaturii corpului, cred. Bagajele de mână or trebuit desfăcute și a trebuit să pun obiectele pe diferite categorii ca să-mi fie scanate separat. A durat mai bine de o oră de la check-in până să ajung la poartă.

Pe avion am primit mâncare caldă (friptură de vită și chifle calde și garnitură și salată) și suc și cafea și, cel mai important, vin rusesc. După cum v-am zis, vodca și berea au fost bune, la fel cum sunt și la noi. Vinul, în schimb, nu mi-a plăcut. Prefer oricând o Tămâioasă Românească sau o plinuță de Cotnari.

În Budapesta am dat de români. Era un grup de 6 persoane, o pereche mai în vârstă (aprox 50 de ani) și două cupluri mai tinere (30-40 de ani). Moșu’ se certa cu baba și făcea zgomot degeaba acolo în aeroport. Își rătăcise biletul de avion și tot se răstea la ea zicând: “tu cu capul tău ăla prost!”. După ce și-a dat seama, boul, că avea biletul la el, a plecat într-o altă zonă zicându-i nevestii: “eu cu tine nu mai stau”. La scurt timp, un tip din cuplurile alea mai tinere și-a dat seama că își pierduse ceva pungă mică. Iar certuri, iar foială… Și la un moment dat, nevastă-sa (și aia o proastă), a venit lângă mine, a arătat cu degetul către punga mea cu ciocolată și i-a zis lu’ sclavu’ ăla: “nu-i asta sacoșa?” Și or venit amândoi să se holbeze la sacoșa mea, neștiind că eu sunt român și că i-am înțeles. Pe aeroportul din Cluj, tot o proastă dintr-asta a îmbrâncit pe un tip din altă țară (avea un pașaport albastru), ca să treacă înaintea lui la vamă. Omul a rămas perplex!!! Vroiam să-i zic “uelcăm tu ză lend ăv ciois”. Avem un talent deosebit să ne facem de cacao peste tot în lume!

Revenind la Budapesta… Am zburat tot cu un Bomdardier Q400 și tura asta am stat chiar în dreptul elicei. Am văzut cum se răsuceau paletele ca să propulseze sau să frâneze avionul și geek-ul din mine a fost bucuros. Și am zburat și pe furtună, deci a fost și palpitant.

Când am ajuns pe aeroportul din Cluj am dat peste măsurile românești de protecție împotriva gripei porcine. Ei bine, în timp ce rușii au scanner-e, noi avem formulare. A trebuit să răspund la întrebarea: “Ați fost într-o țară în care s-au înregistrat cazuri de gripă porcină?” Am zis că nu pentru că nu era opțiunea “nu știu”. De unde să știu eu dacă în Rusia au fost astfel de cazuri? N-am urmărit știrile că nu le-am înțeles. A trebuit să bifez dintr-o listă, simptomele pe care le aveam. Ei bine, locul în care mă durea pe mine nu era în lista de simptome așa că am trecut mai departe. M-au întrebat dacă am prieteni sau familie cu simptomele de mai sus. Da… cred că și pe prietenii mei îi doare tot acolo când vine vorba de gripa porcină. La final mi-am trecut și numele și adresa. N-am febră, sunt OK. Deci mă gândesc că nu m-or căuta încă.

Per total… a fost super! M-aș mai duce și aș sta mai mult, să mai vizitez. Dar totul, excepție făcând transportul în comun (cardul cu 1 intrare în subteran: 22 ruble; biletul de tren până în aeroport: 250 ruble), e foarte scump. Pe vodca mică din hotel (vedeți aici, în partea de jos) am dat 400 de ruble. (43 ruble =  1 euro). Într-un fel apreciez asta. Prețurile mari țin turiștii departe și, deci, orașele nu se supra-aglomerează și nu se face prea multă mizerie. Senzația cu care am rămas după, este de micime… totul e mic după ce vezi Moscova…

Chinezi și reprezentanți ale altor popoare asiatice erau din plin și în Moscova. Cred că ăștia sunt așa de mulți că nu mai încap în țara lor.

Gata… că nu mai am alte chestii de spus momentan. Dacă-mi mai aduc aminte, o să vă mai pove.

Și cum veneam aseară de la salsa cu BOGGHY (na, că te-am menționat și pe tine) și cu a lui duduie, Ramona-Raluca-Rodica-Romina ne aștepta cu un pește excelent de bine prăjit, pe care l-am udat cu vin alb.

Ei bine, nu știu cu ce greșesc balenele dacă înotul slăbește… Da’ cu siguranță eu am mâncat iar fără să-mi fie foame

Mai trebuia să mai zic ceva?

Așa m-am gândit eu ieri să pun numele unui restaurant pe care l-aș deschide într-un viitor ipotetic. Ideea este inspirată de criza financiară și de nevoia de a folosi cu responsabilitate resursele pe care le avem la dispoziție. Despre ce e vorba? Despre un restaurant în care trebuie să mânânci tot ce-ai comandat. Iată câteva din cuvintele pe care personalul hotelului le-ar adresa clienților, în diferite situații:

- Haideți… încă puțim… știu că mai puteți!

- Eee… da’ ce-i cu resturile alea de pâine? Terminați tot și abia apoi vă aduc nota…

- Și sosul ăsta de aici cui îl lăsați? Să vă aduc un colț de pâine să-l terminați?

- Păi… atunci ieșiți la o plimbare 10 minute și terminați de mâncat când vă întoarceți…

- Nu plecați de aici până nu terminați felul doi!

- Sigur puteți mânca o pizza mare? Mai bine vă aduc una medie…

- Dar nu vă uitați așa, că ne supărăm!

Ați veni să mâncați într-un astfel de restaurant?