start over

Dacă ar fi despre fotbal acest articol, tot am pierde rușinos. Dar e despre pistele de biciclete. În special cele din Cluj, dar… până la urmă, aceeași problemă e de regăsit în orice oraș din țară. Citiți aici și vă minunați de poze!

Întrebarea este: ce apare în peisajul urban imediat ce dă soarele și dispare zăpada? Cei care ați zis “ghioceii”, am să vă rog să ieșiți afară și să vă gândiți de două ori la ce-ați zis. Este vorba despre biciclete.

Azi am scos-o și pe-a mea, am șters-o de praf, i-am umflat roata și am încălecat-o pe-o șa pân’ la muncă. Sper să nu aibă pană roata ce-am umflat-o dimineață. Că asta-nseamnă că o să am de umflat și diseară înainte de a plecat spre casă.

Și, apropo de biciclete în Cluj, mâine, sâmbătă 27 februarie, este primul marș al bicicliștilor pe anul acesta.

Mno, salut boieri dvs!

Am avut ocazia să petrec două zile în Marea Britanie. Să vă pove cum o fo’.

În primul rând, aeroportul din Luton a fost primul pe care-am pășit și nu am văzut inscripții bilingve. Totul era scris în engleză și… atât (cu mici excepții unde erau ceva afișe în germană, spaniola sau franceză). “Quite embarrassing if you think about it”, după cum recunoștea un tip cu care am băut o bere în pub.

Din cauză că am petrecut mult timp la verificarea pașapoartelor, m-am grăbit să mă sui în shuttle-bus-ul spre gară. Așa că atunci când m-am trezit brusc mergând cu viteză mare pe partea stângă a șoselei, m-am panicat. Deci, hai să-ncep cu asta:

Reguli de circulație

Pe shuttle bus m-am speriat puțin. Apoi când am mers cu alții cu mașina și am fost pasager în scaunul din stânga-față, îmi pierdeam orientarea în intersecții. Nu știam cui trebuie să-i dai prioritate. Așa că am cerut lămuriri. Treburile stau cam așa:

- nu există prioritate de dreapta sau de stânga

- dacă există vreo intersecție nesemnalizată (fără semafor și indicatoare), “which should never happen”, atunci cel de pe drumul mai mic (“minor road”) da prioritate celui de pe drumul mare (“major road”). Dacă drumurile sunt la fel ca dimensiune (mi s-a zis iar “that should never happen”), atunci drumul minor are în capăt două dungi punctate albe care indică faptul că trebuie acordată prioritate

- o dungă galbenă pe marginea drumului indică faptul că este permisă doar oprirea pe o perioadă scurtă:

- două dungi galbene înseamnă oprirea și staționare interzisă cu excepția cazului în care vrei sa oprești pentru a descărca ceva din mașină:

- două dungi roșii indică oprire și staționare interzisă cu desăvârșire

- benzile roșii sunt pentru autobuze, taxiuri și biciclete atunci când nu există pistă specială pentru ele:

- linia alba în zig-zag indică apropierea unei intersecții sau a unei treceri de pietoni. Din astea am văzut și pe la noi:

- viteza limită este 30 de mile pe oră. (Evident ei au unități de măsură non-metrice: mile, iarzi, picioare, țoli, etc…) Camere cu radar sunt peste tot. Și nu le poți păcăli ca la noi: încetinești în dreptul lor și accelerezi între ele: dacă la camera A ai viteza 30 de mile pe oră, atunci păstrând acea viteză nu ai cum să ajungi în dreptul camerei B în mai puțin de X minute. Dacă ajungi în dreptul camerei B în mai puțin de X minute, primești amendă pentru depășire de viteză.

- [cred că] pietonii care traversează la colț de stradă au mai mare prioritate ca la noi, în sensul că e chiar musai să oprești și să-i lași să treacă

Mind the… hazard

Din cauză că au stilul american de a da în judecată pentru orice, ei sunt mereu sfătuiți să aibă grijă la ceva. În tren sau metrou ți se zice constant în difuzoare: “mind the gap”, ca nu cumva să calci între vagon și peron. Apoi există inscripții cu desene sugestive, peste tot: “mind the wet floor”, “mind the stairs”, “mind the wet stairs”, “mind the icy stairs”, “mind the revolving door”, “trip hazard”. La restaurant, când mi-a fost servită mâncarea, chelnerița mi-a zis: “mind the hot plate”.

La noi [cred că] există lege care cere celor care au bar, restaurant, bancă, etc, să-și curețe trotuarul din fața “instituției” de zăpadă, dacă ninge. Și la ei a existat o astfel de lege, dar a fost abrogată. Motivul? Simplu! Dacă eu am bar, afară ninge, tu vii și aluneci pe trotuarul din fața barului meu, pățăști! Se numește “natural hazard”. Dacă eu am bar, afară ninge, eu curăț trotuarul, tu vii și aluneci pe trotuarul din fața barului meu, poți să mă dai în judecată. Nu mai e “natural hazard” din cauză că eu am alterat starea “naturală” a trotuarului.

Transportul

Miercuri am călătorit 14 ore. Câteva ore bune au fost pe drum:

- shuttle bus: Luton Airport -> Luton Airport Railway

- tren: Luton Airport Railway -> Londra Saint Pancras (ce nume!)

- pe jos: Londra Saint Pancras -> Londra King’s Cross

Acilea m-am rătăcit. Bancomatele, automatele de bilete, ghișeele de bilete, birourile de informații, direcțiile (Victoria Line, de ex), toate sunt scrise cu albastru. Cum să-ți sară-n ochi care e direcția spre Main Entrance/Exit ???

- cu metroul: Londra King’s Cross -> Londra Paddington; deja am observat ceva nașpa… revin…

- cu trenul: Londra Paddington -> Newbury

- cu  BMW M3: Newbury -> birourile Vodafone (pentru o conferință cu ei, m-am dus în UK)

Newbury este “the Home of Vodafone”. E un orășel mic al cărui locuitori fie lucră pentru gigantul britanic, fie fac naveta în Londra. Birourile Vodafone sunt dea dreptul impresionante. Probabil până o să vizitez birouri Google, nu o să-mi schimb părerea. Fotografiatul era interzis și nu mi-am permis să încalc regula asta pentru că venisem cu treburi oficiale acolo. Iată câteva poze ce le-am găsit pe net:

Am fost fotografiat înainte să intru înauntru. Asta nu mi-a prea plăcut, da’ oricum englezii îs mai paranoici decât noi.

La întoarcere a fost puțin mai complicat:

- iar bmw până la gara din Newbury

- 2 trenuri cu schimbare în Reading (da, gara aia de la Monopoly) până în Paddington

- 2 metrouri până la King’s Cross

- tren până în Cambridge

- taxi până la guest house.

Și, că ziceam de partea nașpa: în nici un metrou nu se indica stația următoare sau stația în care tocmai ai ajuns. Nu erau afișaje în vagon și nici în difuzor nu era alertat. Foarte ciudat mi s-a părut. Practic, trebuie să fii cu ochii pe hartă și să stai lângă geam ca să poți vedea în ce stație ești imediat ce se oprește garnitura.

Nici în Budapesta și nici un Moscova nu mi-a fost așa de greu să mă descurc la metrou…

Alte ciudățenii

Astea nu-s neapărat rele:

- am cerut chitanță de la taximetrist: a luat o carte de vizită de la firma de taxi și a scris pe verso suma și data din acea zi. Atât! Nu tu formular tipizat, detalii despre companie, șofer, ora plecării, ora sosirii, ștampilă, etc…

- au robinete duble la baie (am văzut așa în aeroport, la guest house-ul unde am stat, la toaleta de la servici) și nici ei nu știu de ce:

- au prize ciudate și… întrerupător ca la bec: on/off pe fiecare priză în parte. Asta mi-a plăcut.

- în Stockholm am băut bere brună englezească – foarte bună; în Brno am băut bere blondă cehă – foarte bună; în Cambridge am băut bere brună englezească – îngrozitoare și bere blondă cehă – foarte bună.

- au foarte multe BBC-uri; la ceva radio BBC ce se auzea în taxi era ceva emisiune amuzantă; da’ nu din aia să prindă toată lumea… era umor englezesc. Duma cum că Watson i-o spart contul de Facebook lu’ Holmes nu mi s-o părut deloc amuzantă. Șoferul a râs…

- am mâncat English breakfast – e așa cum scrie în cartea de lb engleză din clasa a IV-a. De asemenea, am tăiat friptura ținând furculița în mâna stângă și cuțitul în dreapta, dar când am mâncat-o am luat furculița cu dreapta. Mi s-a zis că la ei nu se face așa și că numai la americani au mai văzut așa. Le-am zis că la români, fiecare poate decide pentru el în ce mână să-și țină furculița când mănâncă.

Cambridge

Aici am stat cel mai mult. Am făcut poze joi după-masă:

Se numește Corpus Christi Clock. Practic, gândacul ăla (greier, se pare), pășește încet pe roata dințată care se rotește în sensul acelor de ceas (gândacul rămânând astfel pe loc). Pendulul face ce știe el mai bine (se bălăngăne), iar ora exactă (în caz că vă întrebați) este dată de cele două luminițe albastre care se disting cu greu când bate soarele. Dacă vă uitați cu atenție, indică ora 2 fără 4 minute.

Portarul a fost foarte de treabă și mi-a zis că n-are rost să dau o liră ca să intru pentru că în mare parte e închis.

Am vizitat și o biserică: King’s Chapel

Capela are și un muzeu pe care l-am vizitat. Dar ca să scurtam povestea despre “cum și de ce”, ideea este că nenea Henric avea multe femei și Biserica Catolică nu tolera așa ceva. Prin urmare, omu’ a făcut ce orice alt om normal ar face: și-a făcut propria biserică, Biserica Anglicană. Probabil enoriașele l-au iubit și pentru asta…

Și am să închei cu poza asta pe care am făcut la intrarea în biroul Mobispine din Cambridge:

În primul rând aș dori să nu-mi cer scuze pentru aparenta cacofonie…

În al doilea rând, să vă spun cum stă treaba… Veneam azi cu bicicleta spre casă și m-am speriat pentru o clipă (prima, evident) când am văzut o tipă care vindea pepeni pe marginea străzii și care semăna izbitor cu actrița Kim Raver. M-am temut pentru industria holiudiană în vremurile acestea de criză… Dacă o să vedeți un tip care seamănă izbitor cu Tom Cruise și vinde pepeni pe marginea străzii, să știți că asta înseamnă că a ieșit din buncăr după o gură de aer.

La scurt timp după, coborând o vale cu aceeași bicicletă de mai devreme (adică tot a mea) m-am speriat pentru o clipă (altă clipă, nu prima… a doua) la gândul că eu nu am frână de motor. Păi e și normal măi oameni buni! Că doar nici n-am motor la bicicletă… thaaa !!!

Treaba asta devine treabă serioasă! Cât mi-am ținut ieri bicicleta “parcată” în față la Fashion Club în Piața Unirii, cineva mi-a lipit un sticker de ghidon. Acel sticker promovează evenimentul de sâmbăta asta.

Ce se va întâmpla atunci ? Ei bine, toți bicicliștii sunt invitați la un marș care va începe la ora 17, un marș pentru crearea de piste de biciclete, pentru obținerea respectului celorlalți participanți la trafic, pentru încurajarea folosirii bicicletei, pentru un Cluj mai curat, mai liniștit, mai frumos. Adunarea are loc la Skate Park (vizavi de intrarea în sediul Romtelecom), sâmbătă, 25 iulie, ora 16:30.

Detalii pe site-ul www.reactieinlant.ro.

Este vorba despre furcile de la roțile bicicletelor. Sâmbăta asta (25 iulie), e marșul bicicliștilor în Cluj. Se va milita, încă o dată, pentru crearea de piste de bicicletă în oraș.

Ar fi super dacă s-ar crea piste. Lumea ar putea merge în siguranță pe bicicletă și traficul și poluarea și aglomerația din oraș s-ar reduce. Eu merg zilnic cu țoacla prin jungla asta și e destul de periculos. Nu știu dacă sâmbătă voi ieși și eu la protestat, dar măcar voi populariza evenimentul!

Erată și completări la experiența din prima zi:

În cursul zilelor următoare am mai aflat informații privitoare la obiectivele vizitate in prima zi, așa că vă invit să mai treceți o dată prin poze, pentru că veți vedea că la multe le-am scris numele corect.

De asemenea, mi-am adus aminte de o experiență interesantă din prima zi. Vă ziceam că oamenii sunt foarte binevoitori. Ei bine, am vrut să-mi cumpăr înghețată. Am zis în engleză ce vreau și am indicat cu degetul că vreau două cupe, la cornet cu două arome diferite. La final, tanti înghețătăreasa mi-a zis în rusă cât face. Am zis “English please!”. A stat… s-a gândit… mi-a mai zis o dată în rusă. Văzând că nu o scoate la capăt a oprit din drum pe o altă tipă (de vreo 20 și ceva de ani) care trecea prin zonă și a rugat-o să-mi zică suma. Nici tipa asta nu știa engleză, dar credea că știe franceză. Mi-a zis în franceză cât face și tot n-am înțeles. Apoi, și-a deschis portofelul și a scos din el suma exactă de care aveam eu nevoie și mi-a arătat bancnotele una câte una. Apoi, am făcut și eu la fel și am plătit, iar la final toată lumea din zonă râdea cu poftă.

Masa de la cantină (cartofi prăjiți cu șnițel de pui în ou și salată de crudități cu ou fiert și un suc) a fost 156 de ruble. Eh… înghețata respectivă (două cupe și o vafă) a fost 120 de ruble! Și nu a fost cine știe ce. Cam orice înghețată de la noi e mai bună…

§

Pentru că am ceva timp, am să vă povestesc cum a fost a doua zi în Moscova. După o zi grea, dar mai scurtă, la servici, am reușit să ies la plimbare. Înainte de plecare am făcut poze cu priveliștea din hotel (de la etajul 14), așa cum vă promisesem în prima zi:

Se observă că începea să se înnoreze.

Am plecat spre VDNKh (“All Russia Exhibition Center”; nu știu cum i se zice în românește). Ce-am văzut acolo a fost foarte impresionant. Să le luăm pe rând:

…sau ceva de genul ăsta. E o transcriere a textului de pe statuie. Deja în a treia zi puteam să citesc aproape orice inscripție.

Aici deja mi se făcuse foame. Și m-am dus la o terasă, să mănânc. Mi-era și poftă că mirosea bine. Eh… mai sus v-am zis că am dat aproximativ 160 de ruble pe o masă bună la cantină și 120 de ruble pe o înghețată. Ei bine, patru bucățele de pui făcut la grătar, cu cartofi copți, salată și un pahar de bere la 0.4 m-a costat… 1500 de ruble !!! Adică 35 de euro !!! (1 euro = 43 ruble). Într-adevăr a fost bun. Berea a fost ca cea de la noi (adică foarte bună, puternică). Dar foarte scump. Am fost într-un mall și un tricou Lacoste costa cam 5000 de ruble (peste 100 de euro). Un sacou casual, de purtat cu blugi, la reducere, la Tom Hilfinger, era cam 5600 de ruble.

M-am suit în metru și am plecat în partea opusă a Moscovei. După un drum foarte lung am ajuns în stația Vorobevy Gory care se află deasupra Moscovei:

Nu am putut sta mult aici. Se înnopta și mai aveam mult de mers. Am mai mers o stație până la Universitet. Când am ieșit din subteran, se înnoptase și începuse să plouă.

Am făcut mai multe poze din fața clădirii, ca cea de sus. Dar împrejurimile sunt impresionante, deci vă rog să căutați pe net poze cu “Moscow State University”. Eram deja ud până la piele și eram la o distanță considerabilă de hotel, așa că nu m-am mai apropiat.

Tre’ să mai menționez că, tinerii cel puțîn, merg cu berea în mână pe stradă, mai tot timpul. Și în parc, pe bancă, stau cu berea în mână. Și fetele fac asta și nu mi s-a părut deloc sexy să văd tipe faine cu PET-ul de 0.5 de bere în mână.

§

În a treia zi nu am mai făcut poze, că eram cu troller-ul după mine și a trebuit să termin multe la birou și să fug la aeroport. A fost foarte fain. Când am plecat de la birou a trebuit să schimb trei linii de metrou ca să ajung la trenul care urma să mă ducă la aeroport. Când mi-am luat biletul de tren m-a avertizat tanti bilețara să fug repede că trenul pleacă în 7 minute.

Cam ca și în Suedia, transportul în comun parte destul de punctual.

La aeroport, paranoia striked again! Bagajele de cală mi-au fost scanate de două ori. Apoi la pașaport iar s-au uitat îndelung. Apoi a trebuit să mă descalț și să rămân doar în șosete, pantaloni și tricou și să trec prin scanner de metale și apoi prin scanner al temperaturii corpului, cred. Bagajele de mână or trebuit desfăcute și a trebuit să pun obiectele pe diferite categorii ca să-mi fie scanate separat. A durat mai bine de o oră de la check-in până să ajung la poartă.

Pe avion am primit mâncare caldă (friptură de vită și chifle calde și garnitură și salată) și suc și cafea și, cel mai important, vin rusesc. După cum v-am zis, vodca și berea au fost bune, la fel cum sunt și la noi. Vinul, în schimb, nu mi-a plăcut. Prefer oricând o Tămâioasă Românească sau o plinuță de Cotnari.

În Budapesta am dat de români. Era un grup de 6 persoane, o pereche mai în vârstă (aprox 50 de ani) și două cupluri mai tinere (30-40 de ani). Moșu’ se certa cu baba și făcea zgomot degeaba acolo în aeroport. Își rătăcise biletul de avion și tot se răstea la ea zicând: “tu cu capul tău ăla prost!”. După ce și-a dat seama, boul, că avea biletul la el, a plecat într-o altă zonă zicându-i nevestii: “eu cu tine nu mai stau”. La scurt timp, un tip din cuplurile alea mai tinere și-a dat seama că își pierduse ceva pungă mică. Iar certuri, iar foială… Și la un moment dat, nevastă-sa (și aia o proastă), a venit lângă mine, a arătat cu degetul către punga mea cu ciocolată și i-a zis lu’ sclavu’ ăla: “nu-i asta sacoșa?” Și or venit amândoi să se holbeze la sacoșa mea, neștiind că eu sunt român și că i-am înțeles. Pe aeroportul din Cluj, tot o proastă dintr-asta a îmbrâncit pe un tip din altă țară (avea un pașaport albastru), ca să treacă înaintea lui la vamă. Omul a rămas perplex!!! Vroiam să-i zic “uelcăm tu ză lend ăv ciois”. Avem un talent deosebit să ne facem de cacao peste tot în lume!

Revenind la Budapesta… Am zburat tot cu un Bomdardier Q400 și tura asta am stat chiar în dreptul elicei. Am văzut cum se răsuceau paletele ca să propulseze sau să frâneze avionul și geek-ul din mine a fost bucuros. Și am zburat și pe furtună, deci a fost și palpitant.

Când am ajuns pe aeroportul din Cluj am dat peste măsurile românești de protecție împotriva gripei porcine. Ei bine, în timp ce rușii au scanner-e, noi avem formulare. A trebuit să răspund la întrebarea: “Ați fost într-o țară în care s-au înregistrat cazuri de gripă porcină?” Am zis că nu pentru că nu era opțiunea “nu știu”. De unde să știu eu dacă în Rusia au fost astfel de cazuri? N-am urmărit știrile că nu le-am înțeles. A trebuit să bifez dintr-o listă, simptomele pe care le aveam. Ei bine, locul în care mă durea pe mine nu era în lista de simptome așa că am trecut mai departe. M-au întrebat dacă am prieteni sau familie cu simptomele de mai sus. Da… cred că și pe prietenii mei îi doare tot acolo când vine vorba de gripa porcină. La final mi-am trecut și numele și adresa. N-am febră, sunt OK. Deci mă gândesc că nu m-or căuta încă.

Per total… a fost super! M-aș mai duce și aș sta mai mult, să mai vizitez. Dar totul, excepție făcând transportul în comun (cardul cu 1 intrare în subteran: 22 ruble; biletul de tren până în aeroport: 250 ruble), e foarte scump. Pe vodca mică din hotel (vedeți aici, în partea de jos) am dat 400 de ruble. (43 ruble =  1 euro). Într-un fel apreciez asta. Prețurile mari țin turiștii departe și, deci, orașele nu se supra-aglomerează și nu se face prea multă mizerie. Senzația cu care am rămas după, este de micime… totul e mic după ce vezi Moscova…

Chinezi și reprezentanți ale altor popoare asiatice erau din plin și în Moscova. Cred că ăștia sunt așa de mulți că nu mai încap în țara lor.

Gata… că nu mai am alte chestii de spus momentan. Dacă-mi mai aduc aminte, o să vă mai pove.

Iată-mă plecat cu ceva biznis în Mama Rusie. A fost destul de greu să ajung aici, dar se merită. Să vă pove…

Sâmbătă noapte a fost noapte albă. Am petrecut în salsa și apoi cu prietena la un mic private-party pân’ la 4 dimineața. Am băut numai vodcă, deci a fost un fel de preludiu. Aș dori să-i și mulțumesc și s-o țuc pe această cale pentru că a stat trează pân’ la 5 jumate cu mine în aeroport (nu vodcăi!). Nu mai zic… a stat apoi pân’ la 7 în fața blocului că și-a uitat cheile la party-ul anterior.

Eram așa de frânt că zborul pân’ la frații noștri unguri nu-l țin minte. Am zburat cu un avion mic cu motoare (două) cu elice (tot atâtea… ce bine!). Era un Bombardier Q400. Îmi aduc aminte decolarea și aterizarea. Când am aterizat am constatat că primisem de la Malev un suc la cutiuță, cu pai. Un fel de Trompi. N-am apucat să gust deloc din el, că la intrarea pe aeroport m-au verificat și mi l-au reținut. Zgârciții!

Am stat în Budapesta 5 ore. A fost OK faptul că bagajul de cală era în grija lor și nu trebuia să-l car după mine. Am mâncat (un sandwich și un suc: 7.5 euro !!!), m-am dat pe net, am mai pregătit prezentările… nu m-am plictisit.

Am plecat spre Moscova cu un Airbus A319. Primul lucru pe care tre’ să-l știți despre rusi este faptul că la ei totul e MARE! Vorba unui prieten (care se semnează pe aici cu “zz”): ajtia când construiesc ceva se gândesc “șiiii??? nu țâni??? îl fașim di zăci ori mai mari!!!”. Avionul era destul de mare. Am primit suc, ceai și de mâncare pe avion. A fost chiar fain.

Am ajuns în patria lui Lenin dar ca să treci de vamă mai ai de completat acte. Ai de completat un formular cu cam aceleași date de pe viză, pentru ca să treci de vamă. Al doilea lucru de știut: totul se bazează pe paranoia: mi-a verificat ăla de la vamă de vreo 3 ori pașaportul și viza, din toate unghiurile și luminile… să fie sigur că nu sunt false.

La aeroport m-am strecurat printre “taxi? where do you go sir? cheap taxi!” și am dat de biroul de informații al hotelului Novotel la care urma să stau. Am primit o harta a metroului cu stația în care mă va duce un anume tren. Am plecat să caut trenul.

A fost greu să dau de trenul bun, pentru că din Sheremetyevo pleacă multe trenuri. Deși am auzit de la colegi de-ai mei că de multe ori au fost pur și simplu ignorați de câtre oamenii de pe stradă când le cereau indicații (lucru cu care eu sunt obișnuit în București, de exemplu) eu n-am pățit-o încă. Toți s-au oferit să mă ajute, deși în cazul trenului chiar am fost încurcat la un moment dat. Vorbesc în rusă și dacă văd că tu nu știi rusă, vorbesc mai tare… gesticulează… caută pix să-ți deseneze pe hartă… orice numai să te ajute! Controloarea din tren era o tipă tânără și singurul cuvânt în engleză pe care mi l-a zis a fost “left” (când m-am dat jos din tren, să știu încotro s-o iau pentru stația de metrou). Dar, în tren, ca să-mi arate câte stații sunt până tre’ să cobor (i-am arătat harta desenată cu pixul de o tipă în aeroport), a unit degetul mare de degetul arătător ca să-mi arate 0, adică la prima stație.

La metrou e simplu. Totul e în rusă. Dar codurile de culori și numerotarea stațiilor și zecile de hărți și de indicatoare sunt suficiente ca să te ajute. Multe din stații sunt doar frumoase arhitectural, iar unele sunt adevărate muzee! Căutați pe net să vedeți poze cu metroul din Moscova (cel mai mare din Europa). Nu am putut face poze pentru că e mereu foarte, foarte aglomerat și sunt milițieni la tot pasul. Nu vreau să am belele. Puține garnituri de metrou sunt noi. Dar toate sunt foarte curate și nu miroase a nimic urât în subteran.

Am reușit să ajung la hotel. Am vrut să schimb euroii în ruble (pentru că nu se poate plăti în euroi la hotel), dar nu prea am reușit. Automatul îmi refuza o bancnotă de 500 de euroi așa că a trebuit să scot de pe card. Mi-e groază să mă uit pe extrasul de cont. Stau în Novotel Moscow Centre la etajul 14. Cred că o să vă arăt mâine poze cu priveliștea. Paranoia e și aici. Recepționerul mi-a trecut toate bancnotele pe sub ultraviolete, la ușa am lanț și sunt sfătuit să am mare grijă să nu uit ușa descuiată când plec.

Sistemul audio al televizorului e legat de sistemul audio din baie. Așa că atunci când nu mă spăl în urechi (și fac asta des), ascult muzica de la TV.

Aseară eram rupt și a plouat așa că am băgat somn. La 6:30 eram drepți. Micul dejun a fost super și la 7:40 plecam din hotel îmbrăcat la 4 ace. Am ajuns pe la 8:10 la birourile celui mai mare operator de telefonie mobilă din Rusia (80 de milioane de clienți, 25.000 de angajați). La intrare aveau bariere ca la metrou așa că m-am oprit la recepție.

Recepționista nu prea știa engleză. I-am zis pe cine caut… m-a pus în legătură prin telefon cu persoana respectivă. Apoi am aflat că nu e persoana pe care o căutam pentru că sunt 4 oameni în clădirea aia cu numele respectiv. După vreo 20 de minute și după alte câteva telefoane, am reușit să dau de cineva cunoscut și să obțin un card de acces valabil în ziua respectivă.

Apoi… muncă… de la 8:30 până pe la 15 aproape că nu am avut timp să respir. Nici n-am apucat să admir priveliștea (că deh… eram cocoțat într-un clădire mare). Pe la 15 am apucat să mânânc ceva la cantina de jos. A fost bun. La 18 am terminat cu lucrul.

Am fugit la hotel ca să mă schimb (că eram la costum și cravată) și să plec să vizitez Piața Roșie înainte de apus. Când am ajuns la hotel am avut parte de o surpriză:

Pe această cale aș dori să mulțumesc tututor care și-au amintit de faptul că eu am lucrat azi (mai bine de 10 ore), de ziua mea. Colegi, prieteni, familie. Tuturor celor care mi-au dat mail, mi-au scris pe mess, pe skype, celor care mi-au dat sms sau m-au sunat (și eram în roaming, deci le-am făcut pagubă)… Mulțumesc mult!

Am plecat spre Piața Roșie. Din nou, totul la ei e MARE. O să las pozele să vorbească. Dacă știți cum se numesc obiectivele pentru care n-am nume, să-mi spuneți vă rog. Nu era nici o inscripție în engleză și rareori găseam ceva inscripție în alfabet latin:

La capitolul lucruri de știut, vi-l spun pe-al treilea: natura i-a binecuvântat pe ruși cu o durere în pulă… maximă! Peste tot poți să vezi cât sunt de mândri de ei și de puterea lor. Nu le pasă de americani, chinezi, japonezi, irakieni sau alții. Ei sunt mari, tari, mulți, plini de resurse naturale și putere de muncă… Foarte tare!

Nu am văzut (incă) piste de bicicletă. Nici bicicliști nu prea am văzut. Motociclete am văzut. Chiar modele deosebite! În troleibuze nu prea erau oameni. Cred că mulți folosesc metroul (cam 7 milioane pe zi… conform Wikipedia).

Ajuns la hotel (pe la 10 jumătate), am făcut un duș, am mai lucrat vreo oră și apoi m-am pus să scriu aici pe blog. Am servit și o vodcă, așa de ziua mea… Nu pot să zic că a fost deosebită față de ce avem noi la noi acasă:

Nu se vede din pozele ce le-am pus aici, dar au niște femei foarte frumoase! Ăsta e al patrulea lucru de știut. E o plăcere să le privești pe stradă.

Astea fiind zise, somnul mă răpune (e 2:30 aici și la 7 tre’ să mă trezesc). Pa pa !

§

Citiți și despre a doua și a treia zi, aici.

…care este, evident KРЕТУ СИЛВИАН. Pentru că mă plec până în Moscova duminică. Am să mă duc în Piața Roșie, am să mă dau binișor pe lângă un tip care face pază acolo, cu pretextul de a face poză cu el (ca la Buckingham Palace) și am să-i fur Kalashnikov-ul. Asta ca să nu vin cu mână goală acasă.

Foarte greu cu Mama Rusie. Ca sa pleci, iți trebuie viză. Ca să obții viza trebuie:

- să completezi un formular. Asta e confusing deja din mai multe motive. De exemplu, în formular ești întrebat: “De câte ori ați fost în Rusia?”. Mno… în ce format să-i răspund ? Integer (“0″) sau string (“niciodată”) ?

- asigurare medicală

- fotografie (cu mine… cât mai decent)

- pașaport

- și 35 de euro plătiți în dolari, cu condiția ca bancnotele să fie emise după 1996. Ca să vedeți câte fițe au!

- invitație de la hotelul în care o să stai. Adicătelea hotelu’ se jură că în perioada scrisă de tine în formular ai să fii la ei să le murdărești cearșafurile.

Nu mai zic că durează și 5 zile…

Vă povesteam că acuma ceva timp (când eram cu toții mai tineri) despre cum am călărit la Caii Lupilor. Și chiar dacă a trecut atâta timp de când v-am povestit respectivele chestii, să știți că călăritul (și cacofonia este intenționată; iar dacă sare cineva cu gura: “că care cacofonie?”, atunci mai puneți mâna pe carte!) e încă la modă. Iată-l pe Anonimu’ pe un cal (al lupilor, bineînțeles):

Cât despre mine, ieri m-a plimbat un coleg cu motorul lui care are mai mult decât un cal. Are chiar o herghelie mare cu aproape 110 cai (cine-i mai numără după ce trec de 100???). Începe să-mi placă tot mai mult pe două roți. O fi bine, o fi rău… om videa…

Ăsta e motorul colegului:

Pe bune! L-a primit cadou de ziua lui. Bineînțeles, pentru călărit e bun ăla din metal cu herghelia lui cu tot…

… pe bicicletă, că doar nu am blog XXX.

Cum mergeam azi cu bicicleta pe trotuarul lat de vizavi de Piața Mărăști, văd o fetiță pe role venind din dreapta. Traiectoria ei urma să se termine subit într-a mea. Am ales să frânez și să stau locului privind scena din postura mea de personaj principal negativ. Puteam foarte bine să virez stânga, dar mi-a fost teamă să nu intre chiar în plin și să-mi îndoaie lanțul. Am sperat că nu va veni fix în roata mea din față.

Dar… inevitabilul s-a produs și fetița, atrasă de mine și de bicicletă sau poate doar panicată, nu a frânat și mi-a îmbrățișat roata din față.

Deși mi-aș dori ca specimentele feminine atrase de mine să aibă vârsta minimă de 18 ani, totuși povestea are un final fericit în sensul că pneul de pe față era oricum moale. Astfel, fetița nu s-a rănit deloc și a îmbrățișat roata ca pe o pernă moale. O pernă moale care în prealabil a fost scăldată într-o baltă.